Ego-ul unui oraș tăcut

Roman - Vedere generala 1933 - carte postala ilustrata

Un oraș care nu vibrează e un oraș pierdut

Nu aveam mai mult de 5 ani când am început să deslușesc luminile din jurul meu, deci să tot fie vreo 45 de când memoria a început să sedimenteze emoții, oameni, locuri și întâmplări romașcane. Frânturi de sclipiri orbitoare, dar și grămezi de molozuri netrebuincioase, cât vezi cu ochii, se adună tăcute și zac ascunse în magazia gândului neîntrerupt. Sunt limpezi ca un glob de cristal în care îți zărești viitorul doar dacă pășești în trecut.

Am avut presentimentul întotdeauna că locul este cel care sfințește omul, contrar proverbului din bătrâni și a moralei civice. Mă aplec, înainte de orice, asupra locului ca să pot descifra, mai târziu, misterul codului omenesc. Cred că, tocmai de aceea, de multe ori nu am reușit să depășesc o evidentă stare de provincialism desuet. Un sentimentalism păgubos care nu exprimă, ci doar preamărește, jelind. O supraestimare, dacă vreți, a condiției umane în costum de gală, când de fapt mizeria sufletului este mare cât casa.

Rolul istoric al Romanului continuă să mă uimească, pe măsură ce parcurg vechile istorii (re)descoperite de tineri cercetători contemporani. Mi-e clar că undeva, în timp, la confluența Moldovei cu Siretul s-au descărcat doar energii înflăcărate peste viețile muritorilor de rând, transformându-i în apostolii vremurilor de bejenie. Nici ciuma, nici pârjolul, nici holera, nici războiul nu au înfrânt potopul de speranță din visele orășenilor din Târgul lui Roman. Acum, tot ei sunt cei care se apropie de mine și îmi șoptesc cu lacrimile nestăpânite ale copacilor doborâți, cu murmurul apelor încolțite de stăvilare, cu frica din ochii păsărilor încolțite, cu recviemul clădirilor lăsate în paragină, cu umbrele osândite ale martirilor uitați: „De ce taci, când trebuie să strigi?”; „De ce fugi, când trebuie să stai?”; „De ce te îndoiești, când trebuie să crezi?”.

Mulțumirea de sine este o iluzie în care ne căutăm toți un refugiu atunci când prigoana vieții ne hăituiește amarnic. În egoismul nostru barbar, nu ne putem desprinde de ea, așa cum ea continuă să ne urmărească pentru tot restul zilelor și nopților pierdute prin hăuri de suflet. Locul nostru e aici, dar noi suntem aici?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s