Organizare, negoț și meșteșuguri în Târgul Roman, sec. XIV-XVI

Harta Moldovei in timpul lui Stefan cel Mare cu mentiunea orasului Roman si Cetatea Noua

Importanța coloniștilor străini în procesul de urbanizare a așezărilor moldave a fost crucială pentru dezvoltarea economică ulterioară a unui oraș precum Romanul. O cotitură istorică din partea tuturor domnitorilor români din sec. XIV-XV, care au înțeles importanța strategică a atragerii de negustori și meșteșugari din alte state europene și acordarea de facilități fiscale (scutiri de dări și munci) pentru stabilirea lor pe aceste meleaguri. În cele din urmă, s-a dovedit a fi o decizie fundamentală pentru evoluția târgurilor mai mari sau mai mici de pe întinsul întregii regiuni.

În tot acest proces evolutiv de transformări juridice și economice ale orașelor de la începutul sec. al XV-lea, potrivit legii germane aplicate în prealabil și în alte regiuni din zonă (Polonia și Rutenia), a fost acceptat un nou sistem de organizare în toate așezările urbane din Moldova, cu șoltuz [conducătorul unui oraș – sinonimul primarului de azi] și 12 pârgari [membri ai sfatului unui târg – corespondentul medieval, dacă vreți, al Consiliului Local]. Se realizează astfel schimbări esențiale în conducerea orașelor, care garantau un nivel substanțial de reprezentativitate în luarea deciziilor obștești, la care luau parte în mod direct și grupuri consistente de români alături de reprezentanții coloniștilor sași, unguri sau armeni.

Fără doar și poate, baza economiei în fiecare așezare urbană din Moldova a constituit-o comerțul. Domnii moldoveni au profitat, încă din a doua jumătate a sec. XIV, de deschiderea rutelor comerciale care făceau legătura între regatele creștine din Europa Centrală (incluzând Polonia și Ungaria) și Marea Neagră. Totodată, s-au stabilizat traseele drumurilor interne, pe care negustorii moldoveni vor acționa ca intermediari. Alexandru cel Bun acordă, printr-un document din 1408, un privilegiu comercial negustorilor din Lvov, Rutenia și Podolia, de unde aflăm că principalele produse comercializate de aceștia erau postavul, peștele, pieile, mirodeniile, hainele și blănurile, armele, precum și animale diverse. În acest act domnesc, Moldova apare atât ca loc de desfacere a mărfurilor, cât și ca zonă de tranzit spre Țara Românească sau Transilvania.

Un alt privilegiu din 1437 amintește de o facilitate în privința vânzării cu cotul [cu amănuntul], care era rezervată negustorilor moldoveni, în raport cu orășenii din Brașov. Romanul apare menționat, în 1503, pe locul al treilea în aceste schimburi comerciale moldo-brașovene, ceea ce denotă un real succes al romașcanilor în arta negoțului. Târgurile de animale erau, de asemenea, prilej de afirmare a talentului negustoresc în orașul de pe malul Moldovei, acolo unde se țineau și iarmaroace la date cunoscute de toți comercianții. O primă mențiune documentară din 1408 ne arată cum, într-o astfel de piață, la Roman se vindeau animale la bucată, pentru consumul intern, dar erau cumpărate și turme întregi de către negustorii străini.

În pofida faptului că în orașe exista o producție de mărfuri pentru cererea locală, capacitatea redusă de cumpărare a produselor meșteșugărești de către populația rurală a avut un impact negativ asupra comerțului intern de la sfârșitul sec. XIV și începutul sec. XV. Astfel, putem deduce că, față de comerț, meșteșugurile au stat în planul secund al economiei urbane. Cercetări arheologice au arătat, totuși, că olăritul era unul din cele mai dezvoltate meșteșuguri, descoperirile de vase cu ornamente, cahle, olane sau ceramică de uz comun confirmând din plin acest lucru. Săpăturile din zona Romanului, întinse pe o perioadă de 50 de ani, au reliefat și mai mult acest aspect, prin descoperirile de materiale ceramice din curtea Episcopiei, de la Cetatea Mușatină sau Cetatea Nouă de la Gâdinți, dar și din marginea estică a orașului, în cartierul Nicolae Bălcescu, acolo unde au funcționat lutării și cărămidării artizanale vreme de secole.

Alte meșteșuguri locale aveau ca obiect de activitate prelucrarea materialelor brute (piei, metale, blănuri, lemn, piatră, os). Deoarece cele mai multe case din oraș și din jurul orașului erau ridicate din vălătuci cu bârne și întărituri de lemn, iar apoi acoperite cu stuf sau paie, se înțelege că meșterii lemnari erau foarte prețuiți. La rândul lor, pietrarii se vor fi aflat la mare căutare odată cu ridicarea zecilor de biserici și mănăstiri de pe cuprinsul întregii Moldove. Pe lângă aceștia, nu-i putem uita pe cei care răspundeau de aprovizionarea cu produse alimentare primare, pentru bunul mers al vieții orășenilor: pitarii, măcelarii, precupeții sau berarii. Iar ca tabloul din urmă să fie complet, închipuiți-vă că aceștia îndeplineau atât rolul de meșteșugari, cât și pe cel de negustori, deoarece produsele realizate în micile ateliere din curțile interioare ale caselor erau oferite spre vânzare imediat în dughenile aflate la drum. Flux continuu, eficiență maximă!

Un aspect deosebit de interesant este acela că orășenii mai înstăriți își trimiteau fiii să facă ucenicie la meșterii transilvăneni. Spre exemplu, aflăm cum în 1436 Ilie Vodă intervine pe lângă brașoveni pentru reglementarea situației fiului unui croitor din Roman, care fusese îndemnat de tatăl său să învețe meșteșugul prelucrării postavului. Tot actele brașovene consemnează, în 1558, sosirea în oraș a unor tineri moldoveni ce doreau să învețe diferite meșteșuguri, pentru care intervine pârcălabul [mare dregător peste un ținut, cu atribuții de castelan al cetății și de judecător] de la Roman. Cu toate aceste mărturii documentare prețioase, nu se poate încă afirma cu certitudine existența în Roman, ca de altfel în toate orașele Moldovei, a unor bresle organizate după model transilvănean sau polonez de-a lungul sec. al XV-lea. Primele bresle recunoscute vor apărea în Moldova abia în anul 1570 (frăția zugravilor din Suceava) și în secolul următor.

O altă sursă de venit pentru orășenii romașcani o constituiau morile, mai ales datorită faptului că Romanul este așezat strategic lângă cele două binecunoscute cursuri de apă – Moldova și Siretul. Restul populației urbane, cu venituri mai modeste din negoțuri sau meșteșugărit, își vor fi asigurat traiul prin creșterea de animale sau cultivarea de plante, în special grâne, pe moșiile orașului. Nu sunt de neglijat pentru această etapă incipientă nici opincarii, potcovarii sau fierarii. Cu excepția coloniștilor străini și a boierilor, romașcanii purtau opinci în picioare, la fel cum armăsarii și nărăvașele cobâle din Ținutul Romanului aveau nevoie de potcoave trainice pentru a străbate ulițele târgului sau zecile de kilometri de pe Drumul Siretului și Drumul Tătăresc.

Viziunea și rolul primilor domnitori moldoveni în schițarea și definitivarea statutelor autonome ale noilor așezări urbane ne demonstrează că acestea au fost considerate, încă de la început, redute instituționale și sociale de prim rang. Orășenilor le-a fost recunoscută astfel situația de stare privilegiată, plasată ca o categorie intermediară între boieri și țărani, poziție de pe care au reușit să prospere în veacurile următoare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s