Radiografia suferințelor scriitorului M. Blecher în jurnalul lui Mihail Sebastian

Mihail Sebastian - M. Blecher

Îi despărțeau doar doi ani, Sebastian fiind născut în 1907, iar Blecher în 1909. Amândoi evrei la origine, amândoi scriitori. Au cunoscut consacrarea în efervescenții și neliniștiții ani 30, ambii cu volume inovatoare pentru literatura română: Sebastian cu un roman evocator al vremurilor antisemite pe care le parcurgea, Blecher cu un volum la intersecția dintre proza confesională și cea psihologică. Vreme de doi ani au corespondat și chiar s-au întâlnit de câteva ori, fără ca altcineva să fie pasibil de un aranjament social. Frăția literară dintre cei doi a consumat unul din episoadele cele mai vibrante rămase posterității, prin cele 9 consemnări ale lui Mihail Sebastian în paginile Jurnalului său.

Cine se îndoia de nobilul caracter al scriitorului brăilean, poate desluși în notele următoare două din marile lui calități: recunoașterea unei capacități creatoare cel puțin egală cu a sa și tentația altruismului necondiționat pentru aproapele său. Ce a însemnat Blecher pentru Sebastian? Un templu al suferinței din care spiritul poate răzbate integru, fără tânguiri sau compasiuni de conjunctură. Ce a însemnat Sebastian pentru Blecher? Un model rațional de inspirație și creativitate confesiv-literară, din care s-au născut toate cele trei romane. Cine cunoaște stilul sarcastic neiertător al lui Sebastian din paginile memorialistice, înțelege că, de fapt, seria însemnărilor despre suferințele lui M. Blecher nu reprezintă altceva decât un exercițiu de admirație. Prin suprimarea conștientă a zonei de confort, în momentele în care se afla în preajma scriitorului romașcan, Sebastian își mărturisește fără vorbe refugiul voluntar. Un refugiu al gândirii tranșante, lucide, transparente, ca un oracol apărut în întâmpinarea geniului literar blecherian.

Marți, 26 mai 1936

< Scrisoare mișcătoare de la Blecher. Mă cheamă să-l vizitez la Roman. I-am răspuns promițându-i, și o voi face, desigur. >

Miercuri, 30 septembrie 1936

< Duminică și luni [27-28 septembrie – n.n.] – la Roman. Am plecat de acolo copleșit, uzat. Aveam impresia că nu voi putea reintra în viață. Totul mi se părea inutil, absurd. (…).
Acum totul a trecut. Într-un fel, am uitat. Mă voi duce după-masă la tribunal, mă voi duce diseară la teatru, scriu acum aici în caietul ăsta – iar între timp viața lui Blecher continuă la Roman așa cum am văzut-o. Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea nerușinarea să am capricii, indispoziții, enervări?… El trăiește în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect.
Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susține? Nu e nici măcar disperat. Nu înțeleg, mărturisesc că nu înțeleg. De câteva ori aș fi izbucnit în lacrimi privindu-l. Noaptea l-am auzit gemând din odaia lui, țipând – și am simțit că mai e cineva în casă, afară de noi, cineva care era moartea, destinul – nu știu cine. Am plecat de acolo răvășit, amețit. (…).
>

Marți, 27 octombrie 1936

< Încă de la Roman, Blecher îmi vorbise despre o femeie din București care îmi cunoaște cărțile și le „admiră”. Acum doi ani, la apariția celor Două mii de ani [este vorba despre primul roman al lui Sebastian – De două mii de ani – apărut în 1934 – n.n.], i-a scris o scrisoare, comunicându-i că a descoperit un scriitor – ”mai inteligent decât Gide”. (…) O cheamă Marie Ghiolu [pasiune a lui Blecher încă din 1933 – n.n.] – soția unui inginer. Se pare remarcabil de bogați.
Alaltăieri, Blecher mi-a trimis o scrisoare în care mă ruga să-i telefonez d-nei Ghiolu – dar îmi recomanda o sumă de precauții. (…)
I-am telefonat chiar acum. O voce firavă, timidă, șoptind mai mult decât vorbind, de parcă s-ar teme să n-o audă cineva din odaia alăturată. (…) Încă un lucru misterios în această poveste. Vom vedea.
>

M. Blecher – in perioada in care se afla imobilizat la pat in Roman – pictura de Maria Marcu

Miercuri, 30 decembrie 1936

< M-am întors aseară de la Roman, unde fusesem pentru a doua oară să-l văd pe Blecher.
E poate obișnuința – dar mie mi s-a părut mai bine decât data trecută. Cu vremea, dacă aș trăi mereu lângă el, aș ajunge probabil să cred că tragedia lui e normală. (…).
În ce-l privește pe Blecher – este mult mai descurajat. Mi-a vorbit despre moartea lui, pe care o crede apropiată.
– Mă gândesc – zicea – că Jules Renard a murit la 1911 [de fapt 1910 – romancier și dramaturg francez apreciat de Blecher – n.n.]. Din depărtare, moartea devine așa de indiferentă… Nu mă sperii de moarte. O să mă odihnesc, o să dorm. Oh, ce bine o să mă întind și ce bine o să dorm. Uite, am început să scriu un roman
[este vorba despre Vizuina luminată, care va apărea postum abia în 1971 n.n.]. Dar nu țin neapărat să-l termin. Dacă voi muri înainte, cred că nici nu voi regreta că nu l-am terminat. Ce puțin lucru e pentru mine literatura și cât de puțin timp îmi ocupă! M-am gândit în ultima vreme să mă sinucid. Dar e greu. Nu am cu ce. Cel mai simplu ar fi să mă spânzur – dar pentru asta ar trebui să bat un cui în perete, m-ar auzi Olimpia [îngrijitoarea scriitorului – n.n.], ar veni imediat înăuntru și n-aș mai putea face nimic. Am cerut să-mi cumpere sodă caustică, sub un pretext oarecare – dar n-au lăsat-o părinții mei. Ce stupid am fost că nu mi-am cumpărat un revolver pe vremea în care mai umblam și puteam să-l cumpăr…
A doua zi, adică ieri dimineață, mi-a cerut scuze pentru această mărturisire:
– Te rog să mă ierți. Nu știu ce am avut. Mie nu-mi place să mă vait. Am oroare de sentimentalisme.
Ce mă bucură și mă emoționează în el sunt resursele lui, încă neatacate, de copilărie, de umor, de exuberanță. Cu câtă bună-credință, cu câtă silință îmi cânta din acordeon diverse tangouri și foxtroturi. Să fie într-asta un efort de bucurie, în fond iremediabil pierdută?
Îmi povestea diverse jocuri de astă-vară, când era Geo Bogza la el. Se jucau de-a vaporul. Bogza îi remorca patul, iar Blecher dădea semnalul de plecare. În perete bătuseră un aviz: „Este interzis a se sui pe catarg și a scuipa de sus în camera mașinilor.”
Mi-a arătat un album de fotografii (Solange, Ernest, Creața, scene de la Berck, de la Leysin, de la Tekirghiol…). M-am oprit să nu plâng privind o fotografie a lui de la 17 ani – figură admirabilă de adolescent. (…)
Am plecat pe la orele patru – dar de ce n-am avut curajul să-l îmbrățișez, să-i spun mai multe, să fac un gest de frate, ceva care să-i arate că nu e singur, că nu este absolut și fără salvare singur?
Și totuși, singur este.
>

Luni, 18 ianuarie 1937

< (…) Tot ieri, scrisoare de la Blecher. Un fel de „scrisoare-testament”. Îmi dă diverse instrucțiuni pentru manuscrisele lui, după ce va muri – ceea ce i se pare că trebuie să fie foarte apropiat. I-am răspuns încurcat. (…) >

Luni, 1 martie 1937

< Ieri și alaltăieri, cu doamna Ghiolu, la Roman. Blecher mereu mai pe moarte. Nu știu cât va mai dura. Suferă acum de un nou abces, care trebuie spart sau lăsat să spargă singur. Totul e atroce – dar, ca și data trecută, constat că devine suportabil (…). Suportabil pentru ceilalți, se înțelege – nu pentru el, care poartă o permanentă grimasă de durere.
Cât despre d-na Ghiolu, nu știu exact ce trebuie să gândesc despre ea. Faptul de a fi plecat la Roman dovedește oricum mai puțină frivolitate decât bănuiam că are.
>

Joi, 25 martie 1937

< Blecher este de ieri dimieață în București – internat la Saint-Vincent de Paul – camera 15. A venit pentru abcesul care încă nu s-a scurs, cu toate că i s-au făcut la Roman două puncții măcelărești.
Mi-a povestit drumul cu trenul – și m-am înfiorat. Plecarea de acasă, în plină noapte, luna pe cer, străzile pustii, gardiștii care priveau mirați targa ce trecea, așteptarea în biroul șefului de gară, urcarea în vagon, prin fereastră, sosirea dimineața în gara București, hamalii care refuzau să-l scoată pe fereastră…
Atroce suferinți. Totul devine absurd de inutil lângă o atât de mare durere.
A crezut că moare. Era la un moment dat decis să se sinucidă. Și-a rupt toate hârtiile, toate manuscrisele: 80 de pagini din noul roman început, 70 de pagini dintr-un jurnal.
Abia am avut curajul să-l dojenesc.
>

Frontonul casei lui M. Blecher din Roman in care Mihail Sebastian a fost oaspete – pictura de Maria Marcu

Luni, 3 ianuarie 1938

< Am avut astă-noapte un moment de spaimă. Mă trezisem: din odaia alăturată pendula bătea ora 3, aveam, cred, febră, piciorul stâng mă durea (…). Cu mâna, simțeam conturul umflăturii – gândul m-a înfiorat brusc – „ca o pungă de puroi”.
Un abces, mi-am spus – și totul mi se părea lămurit, inevitabil. Revedeam întreg primul capitol al Inimilor cicatrizate. „abces rece”, „abces cald”, „fistulă”, „abces fistulizat”, „o poartă spre moarte” – întreg vocabularul lui Blecher. Înțelegeam, în sfârșit, cum sapă o fistulă, cum își face loc, cum poate străbate de la os, prin carne, „până în fesă”, cum îmi spunea Blecher, și cum niciodată n-am putut înțelege… (…)
>

Duminică, 5 iunie 1938

< A murit Blecher. L-au înmormântat marți [31 mai – n.n.], la Roman.
Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost în sfârșit îndurătoare, ci la viața lui, care mă cutremură. Era o suferință prea mare pentru a primi o compasiune, o tandrețe. Puțin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia ca într-o altă lume. Niciodată n-am putut avea față de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puțin, mă ținea departe, ca la porțile unei închisori, în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieși. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca și cum le-am fi avut într-un „parloir”
[vorbitor – n.n.]. Și după ce ne despărțeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea? >

Așa se încheie în Jurnal 1935-1944 ciclul însemnărilor care fac referire la M. Blecher. Peste numai 7 ani de la această ultimă reconstituire a chinului fizic îndurat de scriitorul romașcan, când parcă gândul nu mai avea tăria de a fi martor, Mihail Sebastian sfârșea sub roțile unui camion la nici 38 de ani. „Înțelegeam, în sfârșit, cum îmi spunea Blecher, și cum niciodată n-am putut înțelege…”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s