Pe urmele colecționarului Vasile G. Morțun

1919-2019, Centenar Vasile G. Morțun (II)

Puțini sunt cei ale căror viață și activitate publică să fie conturate atât de loial de generozitatea necondiționată. Și la fel de puține figuri sunt cele care aleg să rămână în conștiința publică prin atitudini amintind de fântânile spiritualității. Vasile G. Morțun reprezintă, în acest sens, unul din cele mai însemnate repere autohtone de conduită morală și viziune politică, dar, mai ales, de susținător al artelor românești, într-o vreme în care influențele de orice fel din viața publică nu se dezbăraseră de tot de tipicurile orientale. Plec, la 100 de ani de la moartea sa, în căutarea a ceea ce a mai rămas din atitudinea europeană cu ajutorul căreia a consolidat cetățile încrederii în cei contemporani cu el și pentru că vreau să descopăr primul mare colecționar și susținător al artiștilor români din perioada modernă și urmele dispărutei sale colecții de artă.

Cronologia unui destin  

Nimic nu transpare mai evident, din zecile de publicații periodice și volume pe care le-am parcurs în ultima vreme, ca sintagma „fire de artist” ce însoțește fiecare descriere din epocă a caracterului său. Temperamentul autoritar cu care trata fiecare problemă ivită în timpul mandatelor sale ministeriale era dedublat de o boemie artistică adesea neînțeleasă, alteori persiflată de adversarii politici. Înțelesese încă din anii liceului, când profesor de germană îi fusese Eminescu, că geniile creative se vor mai zbate mult timp între mizeria nefericirii și nefericirea mizeriei. Dar, chiar și așa, pasiunea pentru artă îl subjugase încă din timpul studiilor sale în străinătate, din Franța și Belgia, când nutrise gânduri să devină actor și, de ce nu, chiar dramaturg. Cochetase la cei 20 de ani cu teatrul, jucând pe ascuns, fără știrea părinților, adaptând piese și începând deja să aștearnă pe hârtie primele sale încercări dramatice într-un act.

În 1884, la întoarcerea în țară fără vreo diplomă universitară, își făcuse deja un renume de militant socialist, numărându-se printre fondatorii Cercului socialist român din Paris. Acum, speranțele artistice ale tânărului Morțun fură înlocuite de o mai mare dorință de a se afla în centrul universului literar și politic. După o primă escală nereușită la București, alege să se stabilească la Iași, un an mai târziu, devenind redactor literar al revistei „Contemporanul” și activând, în paralel, în mai toate grupările socialiste. Rezonează cu ideologia umanistă la care aderaseră cei mai mulți reprezentanți ai intelectualității românești, reușind să înființeze și să conducă mai multe publicații social-politice de stânga. Este momentul care îl consacră drept unul dintre fruntașii noului curent ideologic din politica autohtonă și care, la doar 28 de ani, îi permite să devină primul deputat socialist din Parlamentul României, fiind ales în Colegiul al II-lea Roman – același care îl va reconfirma în funcție și la alegerile din 1891 și 1895. Acest lucru este recunoscut de istorici, cu toate că Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România va fi fondat abia 5 ani mai târziu – în 1893 -, formațiune din care va face parte până în 1899, când va trece la liberali. Condusese, încă din 1895, așa-numita “grupare a generoșilor” care milita pentru trecerea la Partidul Național Liberal, realizând că prin socialiști nu-și poate împlini convingerile sale cele mai fidele: reforma agrară și votul universal.

Dacă pe plan politic, Vasile Gh. Morțun denotă o tenacitate și o clarviziune ieșită din comun pentru vârsta sa, asumându-și resortul celor mai intime convingeri cu deplină responsabilitate pentru a produce o schimbare esențială în viața celor mulți și nevoiași (dreptul la vot și dreptul de proprietate), ideile artistice nu îl părăsesc nici acum. Începe chiar din anul reîntoarcerii în capitală, odată cu obținerea primului mandat de deputat, să participe la majoritatea expozițiilor organizate de societățile artistice bucureștene, culminând cu notoria „Expoziție a artiștilor independenți” din 1896, care milita împotriva academismului și artei oficiale. Treptat, reușește să-și alcătuiască o colecție de artă românească, devenind principalul binefăcător al artiștilor din țară, indiferent de ierarhia celebrității lor personale.

Istoria unui Muzeu care nu a existat

În prezent, toate mențiunile despre impozanta clădire din Aleea Alexandru nr. 38 vorbesc de un singur proprietar al acesteia, și anume Nicolae Malaxa. „Clădirea a fost ridicată după planurile arhitectului Petre Antonescu pentru inginerul şi industriaşul Nicolae Malaxa” spun fără excepție relatările arhitecților. Aceasta cu toate că „anul începerii construcţiei clădirii nu a putut fi încă stabilit, totuşi silueta vilei poate fi descoperită în fotografia aeriană a Lotizării Filipescu, realizată la începutul anilor 20” și chiar dacă, anterior începerii construcției, se poate afla că „în martie 1912, Alexandru I. Filipescu, proprietarul unui mare teren de pe Şoseaua Jianu nr. 18-20, astăzi bulevardul Aviatorilor, înainta spre aprobare comisiei tehnice a primăriei un plan de parcelare al terenului, semnat de arhitectul belgian O. Van Rysselberghe, aprobat la 16 aprilie 1912”.
Coroborate, cele aflate în 1970 de Petre Oprea de la nepotul lu Morțun și notele arhitecturale din prezent se bat cap în cap. Aceasta pentru că frumoasa clădire a fost visul lui Morțun de a pune la dispoziția publicului întreaga sa colecție de artă, amenajând-o într-o nouă construcție pentru care a demarat lucrările chiar înainte de Primul Război Mondial. Iată o altă mărturie a istoricului de artă, care ne precizează și ce a stat la baza acestui demers: „Fapta cultural-patriotică a lui Anastase Simu de a-și dona colecția statului, într-o clădire construită special ca muzeu, l-a determinat pe V. G. Morțun, care socotea colecția sa ca cea mai reprezentativă pentru arta românească, s-o mărească și mai mult prin masive achiziții și să-și construiască, la rândul său, o casă care să includă și o galerie pentru colecție, ce dorea să ajungă de utilitate publică. Ideea aceasta începuse să-l obsedeze cu timpul atât de mult, încât patima colecționării de tablouri îl sustrăgea vreme tot mai îndelungată de la sarcinile publice, ca altădată pe Mihail Kogălniceanu”.
Iar deznodământul urmează firesc în aceste rânduri: „Izbucnirea primului război mondial a zădărnicit acest plan, ținând pentru mai mulți ani clădirea începută la roșu, în timp ce lucrările au fost trimise pentru mai multă siguranță de Morțun, pe atunci ministru de interne, împreună cu alte colecții particulare și cu o parte din colecțiile statului, în Rusia țaristă. Moartea colecționarului, survenită pe neașteptate în 1919, a pus capăt acțiunii de a-și reconstitui o nouă colecție de artă și de a o pune la dispoziția publicului”.
Sunt mărturiile celui care s-a preocupat permanent, vreme de 50 de ani, să reconstituie și să readucă în conștiința publică istoria marilor colecții de artă românești și pe posesorii lor. Cu alte cuvinte, o altă mare nedreptate i se face Conului Vasilică de către posteritate, desconsiderând înălțarea vilei din Aleea Alexandru nr. 38 la roșu chiar în timpul vieții sale, pentru nobilul scop de deschidere a Muzeului Morțun, „în marea lui pasiune pentru artă, văzând, mai ales în sprijinirea ei, promovarea culturii plastice românești”.
Haideți să refacem primele etape ale traseului istoric parcurs de această clădire istorică.
1. În aprilie 1912, prin planul de parcelare al terenului ce aparținea latifundiarului Alexandru I. Filipescu, proprietarul parcelei pe care azi se înalță Institutul Cultural Român, devine Vasile Gh. Morțun printr-un act de vânzare-cumpărare.
2. În intervalul 1913-1914, odată cu aprobarea de către Vasile G. Morțun a planului arhitectonic, începe construcția clădirii în stil neoromânesc, ce era compusă inițial din 20 de încăperi.
3. În 1916, ca urmare a intrării României în Primul Război Mondial, sunt sistate lucrările la construcția începută, aceasta aflându-se în stadiul „la roșu”.
4. În perioada următoare morții neașteptate a lui Morțun, din 30 iulie 1919, moștenitorii (soția și fiica) hotărăsc să vândă proprietatea industriașului Nicolae Malaxa.
5. În 1926, Nicolae Malaxa primea din partea Primăriei Bucureşti autorizaţia de extindere a clădirii, cu un adaos format din pivniţă şi parter, după planuri realizate de arhitecta Maria Irineu.
6. În 1937, afaceristul îşi va mări proprietatea cu un alt teren din vecinătate, pe care a continuat să extindă clădirea, adăugând o aripă nouă, cu garaj şi 9 camere pentru servitori, proiectate de arhitectul Richard Bordenache ș.a.m.d.
Cu toate redimensionările și măririle succesive efectuate, Nicolae Malaxa nu a locuit niciodată în imobil, iar scopul inițial al lui Vasile G. Morțun de a pune la dispoziția publicului larg, amator de artă, a unei încăperi din propria sa locuință s-a pierdut în negura timpului. Sala de expoziţie gândită şi ca spaţiu pentru concerte, având o mică scenă în capătul opus intrării, a rămas fără utilitate publică. Asta face diferența între un spirit generos și altul nici măcar pragmatic, ci strict latifundiar. Cert este că principalul corp al clădirii, așa cum îl recunoaștem azi ca fiind sediul I.C.R., a fost ridicat la comanda lui Vasile G. Morțun. În prezent, sala mare a clădirii Institutului Cultural Român găzduieşte proiecţii de film, expoziţii de artă, conferinţe, prelegeri, lansări de carte şi alte evenimente culturale cu acces liber pentru public. Așa cum ți-ai dorit, Coane!

Pe urmele colecției Morțun

Fără nicio îndoială că cel mai statornic personaj care a pornit pe urmele fostei colecții Morțun și a detectării unora dintre lucrările acesteia a fost istoricul de artă Petre Oprea (1928-2011). Am selectat, pentru toți cei interesați să înțeleagă dimensiunea și valoarea pieselor ce se aflau în colecția Morțun, fragmente dintr-un capitol dedicat marelui spirit romașcan apărut, în 1976, în volumul ”Colecționari de artă bucureșteni”:

            „Vasile G. Morțun sau „Conu Vasilică”, cum familiar îl popularizau gazetele, îndeosebi revistele umoristice, prin caricaturile lui Iser și N.S. Petrescu-Găină, era nu numai unul din fruntașii vieții politice românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, ci, totodată, și o figură marcantă în lumea artistică a vremii sale. El se număra printre puținii înfocați animatori ai mișcării noastre cultural-artistice, iar colecția sa de tablouri era foarte renumită. (…)
Despre ea aflăm prima oară în anul 1892, când V. G. Morțun a cumpărat un tablou care, prin subiectul său, a incitat întreaga intelectualitate la discuții purtate vehement și în presă. Este vorba de tabloul „Natură moartă”, realizat de Ștefan Popescu, pe atunci pictor amator, învățător și simpatizant socialist, care, prin elementele înfățișate, constituia un puternic argument pentru susținerea cu succes a tezei „artă cu tendință” și în naturile statice.
Vasile G. Morțun, pe atunci fruntaș socialist, a cumpărat-o la o sumă destul de mare, pentru a stimula și pe alți pictori în asemenea realizări, cum a achiziționat-o desigur și pe cea executată de Ștefan Popescu în anul următor [este vorba de tabloul „Natură statică” – n.n.
].
Mai apoi, după 1900, „Conu Vasilică” devenise o figură nelipsită de la vernisajele mai importante din București. Datorită prestigiului și autorității sale de cunoscător în arta plastică se ajunsese cu timpul ca o carte a sa de vizită pusă la un tablou dintr-o expoziție să constituie un gir de calitate dat lucrărilor artistului pentru unii amatori de artă încă neavizați.
Culanța cu care îi sprijinea pe artiști, numărul mare de lucrări cumpărate din expoziții – colecția sa constituind cea mai completă imagine a mișcării plastice a timpului său, precum și în parte a secolului al XIX-lea – au determinat pe unii artiști și ziariști să-l numească pe acest protector al artelor Mecena, ca pe nimeni altul până atunci. Desigur, la această onoare nu cu puțin au contribuit și intervențiile lui pe lângă autorități în favoarea artelor și a artiștilor, comenzile de lucrări în timpul ministeriatelor sale pentru ornarea clădirilor publice, făcute cu autoritatea funcțiilor și demnităților sale avute în viața statului. (…) Conform unui articol apărut în ziarul „La Roumanie”, în data de 19 aprilie 1915, numai dintr-o singură expoziție a „Tinerimii artistice”, Morțun a achiziționat peste 20 de lucrări de pictură și grafică. (…)
Ce tablouri cuprindea colecția, iată o întrebare la care nu se poate răspunde chiar și după revenirea lor odată cu tezaurul artistic românesc de la Moscova. Aceasta, întrucât Vasile G. Morțun nu întocmise niciodată un catalog al lor, iar graba cu care au fost trimise a făcut ca și celelalte colecții ale statului să fie tot fără un inventar complet. Totuși, dorind să reconstituim măcar în parte colecția, investigațiile noastre s-au îndreptat în special spre surse contemporane acesteia. Din această strădanie am putut afla numele câtorva artiști care figurau în ciolecție, precum și titlurile unor lucrări mai importante ale acestora, iar în unele cazuri am reușit să le și identificăm pe unele dintre ele.
Dintr-o cronică mondenă, apărută în ziarul „Viitorul” din 6 mai 1915, care pomenește mai pe larg despre colecție, aflăm că ea includea pentru ilustrarea picturii românești din secolul al XIX-lea, multe lucrări valoroase de Theodor Aman, Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu, cărora li se alăturau câteva pânze reușite din creația pictorilor C. D. Rosenthal, G. M. Tattarescu, C. I. Stăncescu, G. D. Mirea și ale altora. Din lucrările acestor artiști aflați în colecția Morțun știm precis de soarta câtorva și anume: „Cap de evreu” de N. Grigorescu, reprodus de Alexandru Vlahuță în monografia închinată maestrului de la Câmpina, „Cap de fată” de I. Andreescu, expus la „Tinerimea artistică” în 1910, „Portretul doamnei în galben” și „Cap de italian” de G. D. Mirea, toate patru aflate în colecția Muzeului de Artă al R.S.R.
[în 1976 –n.n.].
Dar importanța colecției consta în existența în cadrul ei a unui mare număr de lucrări ale artiștilor contemporani lui V. G. Morțun, căci acesta, mai ales după ce-i încolțise ideea muzeului, cumpăra opere de artă, așa cum afirmă K. H. Zambaccian, atât de la artiști consacrați, cât și de la debutanți, mângâindu-se cu speranțe că valoarea operelor bune va răsplăti în viitor și cheltuiala pentru cele slabe. În plus, n-a pregetat să sprijine pe toți artiștii deopotrivă, indiferent de năzuințe sau de școli artistice, deși unora nu le împărtășea ideile. Și de data aceasta nu putem indica cu certitudine decât foarte puține lucrări. Astfel, din numeroasele tablouri, în special cele cu flori de Ștefan Luchian, cel mai prețuit artist de către colecționar după Grigorescu, căruia în ajunul morții intenționa să-i organizeze o expoziție cu lucrările sale, știm doar că-i aparținea cu siguranță numai o singură lucrare, și anume „Autoportetul” din 1908, aflat la Muzeul de Artă al Republicii.
Și în cazul lui Gheorghe Petrașcu, un alt pictor mult prețuit de V. G. Morțun și bine reprezentat în colecție, semnalăm existența lucrărilor: „Interior”, „Femeie cu flori”, „Portal la Assouan”, „Dunărea la Turtucaia” și „Peisaj din Cortile d’Abazzio”, ultimele două cumpărate din expoziția personală a artistului din februarie 1915.
Ștefan Popescu era reprezentat în colecție cu mai multe pânze, dintre care cităm: „Stânci la Belle-Île”, „Crăițe” și „Pescar breton”
; A. G. Verona, cu numeroase peisaje și compoziția „La gura sobei”; Kimon Loghi cu peisaje fantastice; Cecilia Cuțescu-Storck, Alexandru Satmari și Nicolae Vermont – fiecare cu câteva compoziții; J. A. Steriadi cu marine; Ipolit Strâmbulescu cu scene de gen plasate în interior sau în grădină, ca în pânza „La curățat de caise”; Artachino cu peisaje, remarcabil fiind „Case de pescar”; Dimitrie Hârlescu cu compoziția „Din Biblie”; Lascăr Vorel cu peisajul „Gara”; I. Theodorescu-Sion cu „Țărani din Abrud”.
Cât privește existența în colecție a unor pictori acum uitați, dar care se bucurau de multă trecere la vremea lor, pomenim pe I. Țincu cu două lucrări – „În liniștea visării” și „În grădină”, I. Marinescu-Vâlsan cu „Vase cu flori”, Adela Jean cu „Fantezie” sau P. Ballet cu „Flori”.
Alte surse ne fac cunoscut că Morțun mai poseda și o bogată colecție de grafică, mai numeroase fiind lucrările lui Iser, care l-a portretizat admirabil de mai multe ori, ale lui Horațiu Dimitriu, dintre lucrările căruia cităm „Le Maître Georges Enesco”, „Africa”, „Bravo Torrero” și „Italieni”, precum și ale lui I. Brateș – pseudonim sub care se ascundea fiica unui ministru. De asemenea, colecția cuprindea și câteva sculpturi, printre care „Cap de copil” de Brâncuși, cumpărat în 1912 de la Salonul Oficial.
Această palidă reconstituire a unei colecții amintește nu numai de intenția lui V. G. Morțun de a alcătui o mare colecție de artă pe care s-o pună la îndemâna publicului, ci face totodată cunoscut sprijinul acordat de colecționar artiștilor prin cumpărături și exemplul său pozitiv de a îndemna și pe alți oameni de cultură ai vremii de a-și constitui colecții de artă.”.

Povestea recuperată a unei colecții pierdute

Ultima secvență din filmul recuperat al colecției Morțun o surprindem într-o relatare a aceluiași istoric de artă, din casa Corneliei V. Morțun – fiica politicianului romașcan -, din data de 16 august 1970 [cu un an înainte ca aceasta să se stingă din viață – n.n.]. Istoricul reușește, în periplul să aproape detectivistic, să discute cu nepotul lui Vasile G. Morțun – Vasile Sassu:

Aflând că trăiește fiica lui Vasile Morțun și că locuiește în str. Popa Soare nr. 45, am vizitat-o neanunțat. Locuiește împreună cu fiul ei din a doua căsătorie, Vasile Sassu. Ședea întinsă pe o canapea și croșeta un ciorap. S-a uitat la mine prin mine, nerăspunzându-mi la salut. Fiul, care stă mai tot timpul cu ea în cameră, mi-a spus că vârsta o face să fie în anii copilăriei și că arar are momente de luciditate privind trecutul. Am aflat de la fiu că locuința lui Morțun, rămasă neterminată la moartea lui (actualmente pe Aleea Alexandru), a fost vândută de moștenitorii colecționarului lui Malaxa. Zvonul că o parte din colecție și-a ascuns-o în timpul războiului în casă e adevărat. Într-o nișă zidită, de la intrare, au fost depozitate toate sculpturile. Prin anii 1934-1935, ele au fost donate aproape toate fundației Elisa Brătianu. Actualmente, din fosta colecție se mai află în locuință următoarele lucrări: „Nud” (1918) de Iorgulescu-Yor; „Portret de femeie” de Romano; „Peisaj” de Andreescu; „Autoportret” de Grigorescu; mai multe miniaturi de Basarab; două peisaje de Vermont ș.a.”.

Selecție bibliografică:

  • Petre Oprea – „Contact cu arta”, Editura Tehnică Agricolă, București 1994
  • Petre Oprea – „Jurnal (1967-1970)”, Editura Maiko, București 2002
  • Petre Oprea – „Colecționari de artă bucureșteni”, Editura Meridiane, București 1976
  • K. H. Zambaccian – „Însemnările unui amator de artă”, Editura de Stat pentru Literatura și Artă, București 1957
  • http://www.cladirineoromanesti.ro/
  • https://www.icr.ro/
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s