Când toate întâmplările lumii converg spre margini de prăpăstii interioare, ceva se prăbușește în epicentrul sufletului. Așa am simțit din prima clipă că se întâmplă și cu Moșu’. Cu fiecare lună, cu fiecare an, privirea lui nu făcea decât să ocolească privirile celorlalți, iar gândurile deveneau tot mai impenetrabile. O existență din ce în ce mai camuflată. Focul viu nu mai ardea ca-n începuturi, ci pâlpâia din inerție.
Străbat mirajul oglinzilor paralele printre care m-am strecurat cât mai aproape de umbrele sale, încercând să-i înțeleg deriva, în pofida capacității sale de creație ce spulbera îndoiala scepticilor cu naturalețea unui gest comun. Scrisul său, atunci când îi revenea cheful de viață părea un cal sălbatic de nestăvilit pe colinele limbii române. De la el am furat meseria reportajului literar, prin gesturi repetate de solidaritate umană, consfințind morala crezului artistic de mai târziu: dacă emoție nu e, nimic nu e.
1995. ”Invazia tăunilor uriași”
Nu pot începe rememorarea clipelor petrecute împreună pe coclauri romașcane, locul de unde inspirația se adapă cel mai bine pentru un reportaj, decât cu o nefăcută gazetărească petrecută în vara lui 1995. Era la puțin timp după ce ”Monitorul de Roman” se transformase în ”Monitorul de Neamț și Roman”, cu redacții separate la Roman și Piatra. Era rândul echipei noastre să dea materialul de prima pagină, însă canicula, concediile și lipsa subiectelor făceau imposibil acest deziderat jurnalistic. Am mizat atunci totul pe o singură carte: cea a mersului la fața locului și… vedem noi ce iese. Moșu avea și el chef de ducă din cauza pustiului redacțional, așa că am plecat amândoi să verificăm un pont pe care-l primisem cu o zi înainte. Auzisem că, în apropierea Romanului, muriseră mai multe vaci, căzând ca secerate pe câmp și nimeni nu știa care e cauza. Odată ajunși acolo, am început să vorbim cu câțiva săteni să deslușim dacă nu misterul, măcar cât e realitate și cât zvonistică în ceea ce ajunsese la noi. Ne-am lămurit curând că ”vacile” se limitau, de fapt, la o vacă, iar bănuiala veterinarilor era că moartea animalului survenise în urma înțepăturilor provocate de un roi de muște albastre, puțin mai mari. Nu vă pot reda coliziunea de atunci dintre privirile noastre complice. Ne-am așezat la umbra unui plop de pe marginea drumului, cântărind opțiunile pe care le aveam: ori reveneam în redacție așa cum am plecat (fără subiectul de primă pagină), ori aveam o premieră pentru presa locală (primul material de presă ”senzațională”, cu mult înaintea vremurilor când acestea vor deveni politică editorială). Și, cum toți se dădeau de ceasul morții, am ales a doua variantă. Așa a apărut ziarul de a doua zi cu prima pagină având supratitlul ”INCREDIBIL!” și titulatura kitchoasă ”Invazia tăunilor uriași”, amintind parcă de Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice din perioada șaizecistă. Defuncta vacă era ditamai cireada, iar bietele muște deveniseră tăuni în toată regula care îngroziseră sătenii. După ce am văzut cu ochii noștri cum un subiect banal poate manipula o masă largă de cititori, prin câteva ”schimbări” sau ”omisiuni”, ne-am jurat unul celuilalt că niciodată nu vom mai scrie doar pentru că ”trebuie ceva neapărat” și am concluzionat că scrisul din disperare este moartea sigură a jurnalismului onest. Tot atunci, însă, am descoperit și forța scrisului ficțional al Moșului. Din păcate, a fost unica dată.
1996. ”O viață în arenă”
Deși eram obișnuit cu materialele Moșului încă de pe vremea când lucrase la ”Romanu’ Liber” și ”Gazeta de Roman”, a existat un moment ce m-a făcut să devin conștient de personalitatea inconfundabilă a scrisului său reportericesc. Începusem să mai facem incursiuni în doi prin locuri ce trezeau amintiri sau în care istoria părea împietrită. Era felul lui de a mă ghida prin labirintul civilizației progresiste, față în față cu sensibilitatea umană decriptată cu ajutorul flashback-urilor emoționale și a (re)sentimentelor pure. În locul șirurilor de banalități pe care ochiul le sondează infertil, șiruri de imagini tulburătoare, empatice, ce corodează până și neutralitatea celor mai indiferenți spectatori. Un astfel de spectacol gazetăresc de clasă a avut loc atunci când a așternut povestea faimoasei familii de circari Trocadero, sosită în Roman cu ocazia bâlciului din 1996, pe care și azi o consider drept cea mai luminoasă frescă a unui demn apus.
1999. ”Fanfara de la 10 Prăjini”
Mijlocul ultimei toamne a mileniului trecut ne-a prins în trenul de Buhăiești, în drum spre satul originar al celebrei formații de țigani lăutari suflători, atât de apreciată de Bregovici. Cum pregătirile pentru aniversarea din Parcul Municipal a 5 ani de cotidian romașcan erau în toi, iar eu eram cel care se ocupa de organizarea evenimentului, am spus că n-ar fi rău să împușcăm doi iepuri deodată: eu negociez prețurile pentru concert, iar Moșu’ revine pentru o zi la dragostea dintâi – reportajul de teren. Lângă noi, s-a aflat pentru prima dată Maria, ne cunoscusem doar cu o lună înainte. Am fost primiți cu brațele deschise de familia bulibașei, ba chiar ospătați, iar negocierea a fost mizilic pe lângă dute-vino-ul continuu executat de Moșu’, în dorința lui de a sta de vorbă cu fiecare familie de lăutari, de a nu omite pe cineva pentru reportaj. Și tot să fi fost vreo 15! Imaginea noastră, tolăniți pe iarba de lângă peronul gării din Dagâța rămâne de referință. O discuție caldă, poate cea mai deschisă pe care am purtat-o împreună și pe care am mereu senzația că o voi retrăi cândva. Un calm epic, cum nu prea întâlnești în lumea adrenalinei gazetărești.
2005. ”Opinia romașcană” – A doua viață
Când, împreună cu Gabi Baciu, am decis să edităm un săptămânal local în noul mileniu, cei mai mulți au crezut că este o glumă, din moment ce existau două cotidiene consacrate. Am profitat, în schimb, de dispariția clasicului reportaj social din sumarul acestora, tinerele generații de jurnaliști fiind comasate strict pe redarea informativă comprimată de zi cu zi. Moșu’ fusese pus pe liber cu 5 ani în urmă de conducerea ”Monitorului”, iar de atunci se zbătea într-o depresie alcoolică fără sfârșit. Toți îl credeau pierdut. Mai puțin eu. Dacă ai apucat cândva să vezi strălucirea unui diamant, chiar dacă acum e acoperit de praf, știi că ea nu dispare niciodată. Doar se estompează, înconjurată de indiferența celor din jur sau de lipsa de viziune a celor cu puteri decizionale. Am avut în acele clipe cele mai oneste discuții cu Moșu’, la care am fost doar noi doi, față în față. I-am promis atunci (avea doar 44 de ani – n.n.) că a doua sa viață poate începe imediat ce-și asumă viciul și încearcă, cu ajutorul nostru financiar și moral, să-l suspende. Știu, pe propria-mi piele, că bărbații ajung să mai lăcrimeze la maturitate, însă reacția sa de-atunci m-a lăsat paf. Mai ales, când cunoști omul de ani buni și, până atunci, nu l-ai prins niciodată cu garda jos. Dimpotrivă, Moșu’ pe care îl știam reacționa negativ la critici sau morală, cel mai probabil iritat de faptul că i se vorbește ca unui copil, iar controlul asupra propriei vieți îi lipsește cu desăvârșire. Îți întorcea spatele și pleca pur și simplu, bombănind în legea lui. Însă, de data asta a plâns liniștit nevenindu-i să creadă că mai există cineva care nu se îndoiește de harul său gazetăresc, chiar și în condițiile bolii crunte de care suferea – un alcoolism cronic -, de care a scăpat în ultimii ani prin propria-i voință și apropierea de Dumnezeu.
Speranța este cea mai importantă unealtă de redresare a unui moral terfelit, iar Moșu’ a avut parte, în cele 10 luni de apariție a săptămânalului ”Opinia romașcană”, de o revenire pe măsura harului său gazetăresc. A avut parte de o schimbare de look din cap până-n picioare; datorită reconectării la lumea virtuală a reușit să aibă cel puțin două noi relații sentimentale apropiate; a reînceput să creadă în prietenia și bunătatea oamenilor; s-a readaptat atmosferei reportajelor sale într-o serie de materiale pe care le-a uploadat pe un site de creație literară. A doua viață a sa ar mai fi avut multe de spus dacă n-am fi fost nevoiți să oprim acest sublim exercițiu gazetăresc, născut din pură pasiune. Marele meu regret va fi întotdeauna că abandonul nostru de la sfârșitul lui 2005 a însemnat și abandonarea unui spirit de om blând în haosul vremurilor oarbe. Iartă-ne, Moșule!
Moșu’ este pentru gazetăria romașcană contemporană piedestalul de care te împiedici când ai senzația că stăpânești toate cărările bătătorite ale limbii și scurtăturile frazei. Moșu’ este corectura, da capo al fine, a unui text eșuat în propria mlaștină a irelevanței. Moșu’ este splendoarea cuvintelor din minte și experimentul fiecărui tablou încă nepictat. Moșu’ rămâne rădăcina unei redacții de ziar, chiar și atunci când ziarul nu mai cuvântă.
În loc de epilog
Am văzut, în ultima vreme, apelativul ”fost gazetar” atașat numelui Ioan Crețu. Nu cred că, în condițiile pseudo-presei la comandă de azi, mai poate fi distinsă nuanța spiritului gazetăresc care nu se dobândește pe carte de muncă, ci este un dat al firii. Dar, chiar și-așa, harul scriiturii reportericești este bastonul cu care ne sprijinim slova de Dumnezeu. Altfel spus, gazetar este cel care a scris măcar un reportaj în viața lui, luminând viața altora. Și Moșu’ a făcut-o cu vârf și îndesat.
Salutări din Roman! 