Astăzi se împlinesc 66 de ani de la prima țeavă trasă în laminorul Fabricii de Țevi din Roman. Din luna decembrie a aceluiași an 1957 era deschis traficului feroviar o linie C.F.R. de 4,35 Km dintre Gara Roman și noul colos industrial – Intreprinderea de Țevi Roman (I.Ț.R.) -, transportul fiind deservit de o garnitură compusă dintr-o locomotivă cu aburi din anii ‘30 și 4 vagoane ce aparțineau intreprinderii. Începând cu 1977 și până în 1995 s-a lucrat la intensitate maximă pe propriile linii ferate industriale. Apoi, în perioada 1996-2009, mărindu-se numărul muncitorilor disponibilizați a fost redus treptat numărul vagoanelor aflate în proprietatea uzinei. De la sfârșitul anului 2009, Trenul Țevilor a devenit amintire pentru toți cei care au mers măcar o dată cu el. În urma sa, rămân încă peronul pustiu și cele două linii ferate industriale ce au unit atâtea destine în trei schimburi.
Mă surprind că zâmbesc cu gura până la urechi, reamintindu-mi primele dăți în care am urcat în Trenul Țevilor. Se întâmpla în anul 1983, la începutul clasei a X-a, când în sesiunea de toamnă am nimerit involuntar la practica agricolă pe câmpurile doldora de sfeclă de zahăr de la Cordun-Simionești. Puteți să-i spuneți „Școala altfel” din timpuri socialiste, încărcate de rodul pământului și depășiri pe hârtie ale planului. Fugăream în spatele plugului fix în capătul nordic al Uzinei de Țevi, un mastodont de ciment și oțel ce străjuia Cetatea Nouă a Romanului. La ora 6.15 ne căutam un loc prin vagoanele burdușite de țevari care jucau șeptică pe băncile de lemn lustruite zilnic cu salopetele albastre. Am renunțat destul de repejor, rămânând atârnați în picioare undeva, între burduful vagoanelor și ”aroma” veceului proletar. Noroc că cei aproape 4 kilometri și jumătate erau parcurși în puțin peste 13 minute. Supliciul se încheiase, iar umilințele publice încetaseră în hohote de glume laminorești.
Peronul stației uzinale părea înmărmurit la vederea atâtor tineri liceeni – să fi fost vreo 150-200! – imensele hale metalurgice revelându-se timid, pas cu pas. Nu mai mult. Ochii începeau să se obișnuiască cu ceața fără granițe. Câmpul parcă plutea în jurul nostru, dezvoltând teorii ale conspirației nepermis de sincere. Tractoarele și camioanele Bucegi ne apăreau ca niște OZN-uri ce turau motoarele, semn că sosise ”carnea proaspătă de tun”. În sfârșit, după zile de așteptare, sfecla putea fi descoperită și încărcată. Erau nopțile în care Fabrica de Zahăr „Danubiana” bolborosea întruna, asmuțind mirosul dulceag de borhot peste romașcanii ce fumau la fereastră.
Povestea trenului nostru începe când ceferistul Ion Naleşnicu, ajuns pe meleagurile romașcane prin ‘57, fusese angajat la noua Intreprindere de Țevi. Era fochist pe una din locomotivele cu aburi din Depoul Roman alintată „Marița” de el și de mecanic. Construită la începutul deceniului patru, încă își făcea destoinică datoria pufăind de zor pe liniile ferate dintre Gara Romanului și Fabrica de Țevi. Cu Marița a început epopeea Trenului Țevilor și cu primele 4 vagoane primite pe investiție de la direcțiune, în luna decembrie 1957. Apoi cu o pufăitoare „Reșița” din anii ‘50, urmată de celebra locomotivă cu aburi din „Seria 324”, care au tras pe rând primele 14 vagoane compartimentate ale garniturii muncitorești ce ducea oamenii la slujbă și-i aducea înapoi după 8 ore de lucru în laminoare.
N-a mai apucat să vadă cu ochii lui vagoanele restaurate la Remiza Pașcani, iar mai apoi pe cele restilizate și îmbunătățite de la sfârșitul primului deceniu al noului mileniu, în 2007. Dar era fericit totuși că apucase, prin 1968, să treacă ajutor de mecanic pe o locomotivă diesel hidraulică LDH-70. De atunci, Trenul Țevarilor intrase în epoca sa de aur odată cu atingerea pragului maxim de 10.000 de angajați ai Uzinei de Țevi. De prin 1983, de când pornise și Laminorul de 20 de țoli, treaba mergea brici de stăteau americanii și arabii la coadă la țevi mai ceva ca liceenii la gogoșile calde! Se pomeni într-o zi de mai că i-a venit sorocul și trebuie să iasă la pensie, să mai lase drumurile de fier și să-și crească nepoții. Era în 1989.
Era în anul 1977 și vreme de 20 ani Fabrica de Țevi Roman își ducea și își aducea muncitorii la treabă pe una din liniile C.F.R.-ului. Fuseseră, de-a lungul timpului, numeroase accidente feroviare pricinuite de neatentia celor care urcau în fugă pe scările trenului, așa că sosise clipa deciziei cruciale a directorului Vasile Sav ca Țevile să aibă peronul propriu în Gara din Roman, cât mai departe de liniile principale. Laminoriștii au lucrat în paralel, la pornirea laminorului de 6 țoli (dat în folosință în același an), dar și voluntar la „gara țevarilor” – cele 2 linii cu un peron acoperit de consolele din beton armat realizate la Intreprinderea de Prefabricate din Roman.
Primele 4 vagoane erau nemțești, marca „Hecht”, apoi s-au adăgat treptat alte câteva vagoane neaoșe lăudate, celebrele „Dimitrov”, după care, în 1985, au ajuns etajatele marca „Gorlitz” (seria 26-26) din Germania de Est. Acestea din urmă au fost înlocuite de variantele micșorate autohtone produse la la Intreprinderea de Vagoane din Arad între 1985-1989 (seria 26-47). Sunt o replică la etajatele germane, lungimea fiind de 26400 mm, în loc de 26800 mm cât au cele nemțești. Problemele au constat în câteva macazuri și curbe prea strânse care au făcut imposibilă folosirea vagoanelor sosite din R.D.G., din cauza celor 40 de centimetri în plus ai fiecărui vagon.
Odată cu încercările eșuate de privatizare de la mijlocul anilor 90 și cu disponibilizările cu plăți compensatorii ce surveneau o dată sau de două ori pe an, Trenul Țevilor a început să piardă din numărul maximal de vagoane (14 în anii 1977-1995). Până în anul 2009, atunci când transportul a fost externalizat, nu mai erau funcționale decât două vagoane din totalul de opt refăcute în 2007 la Remiza C.F.R. Pașcani. Restul de 6 vagoane etajate, construite la Arad în anul 1985, au fost casate în același an, urmate în 2009 de ultimele 8 vagoane care mai supraviețuiseră.
Post scriptum
Am revenit după 20 de ani, în 2003, pe calea ferată industrială a Uzinei de Țevi Roman. Atmosfera nu mai era de departe una jovială, ca în vremea adolescenței mele, ci păstra urmele trecerii nemiloase a timpului. Peroanele nu mai erau inundate de puhoaie de țevari pentru o viață. Rămăsese doar 10% din totalul colectivului optzecist iar griul inunda ostentativ fețele oamenilor și porțile toamnei veștede. Macazurile și liniile pustii păreau niște obiecte de colecție însingurate ce nu mai fac trebuință nimănui, ci se transformă pe rând în amintirile descompuse ale unui dinozaur ce agonizează.
Date tehnice
L.F.I. – linii pe care se desfășoară operațiuni de transport feroviar, precum și servicii conexe sau adiacente acestora și care nu sunt administrate de Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. – S.A.
Linia ferată industrială Uzina de Țevi Roman
– activă pentru transport personal muncitoresc: 1957-2009 (acum închisă);
– activă pentru transportul mărfurilor: 1957-2023 (încă deschisă);
– a fost singura cale ferată industrială din România pe care au circulat trenuri particulare de persoane;
– tracțiunea trenurilor de călători a fost asigurată în intervalul 1957-1970 de locomotive cu aburi seria 40.000, 324.000 și 50.100, transferate sau închiriate de la C.F.R. (Depoul Roman), iar după 1970 au fost puse în serviciu locomotive diesel hidraulice de 700 CP și 1250CP;
Resurse bibliografice:
- „Istoricul tracțiunii feroviare din România” (vol. 3) – „1919-1990: Locomotivele cu abur CFR de proveniență străină și parc auxiliar” de Șerban Lacrițeanu, Ilie Popescu, Editura „ASAB” București, 2007
- „Depoul unei mari iubiri” de Ioan Crețu, manuscris
- https://forum.lokomotiv.ro/
Salutări din Roman! 